





Takeshi Kitano a devenit preocupat de pictură în perioada facultăţii.
Pentru că îşi pierduse interesul pentru studiile tehnice pe care le urma, îşi
petrecea timpul cu studenţi de la institutele de arte, discutând şi citind
studii de gen. A fost perioada în care Kitano, având mult timp liber, s-a
cultivat: a citit literatură şi critică de artă, a mers la expoziţii, a ascultat muzică,
s-a pus la curent cu viaţa culturală din
Într-un mod neaşteptat, cu acest timp Kitano se reîntâlneşte douăzeci de ani mai târziu, într-o vreme în care se afla excedat de munca pentru show-urile TV şi dezamăgit de felul în care erau percepute filmele sale (perioada "Getting any?"). Era anul 1994 când Takeshi suferea un grav accident de motocicletă. Procesul de recuperare avea să îl ţină departe de obligaţiile obişnuite timp de aproape un an de zile. Aşadar, forţat de imobilitate, se apucă de pictură. A fost mai mult decât un mod de a-şi recupera reflexele motrice şi de a-şi umple timpul, a fost o ocupaţie în care a pus pasiune şi în care a căutat şi a găsit cunoaştere şi satisfacţie. Experienţa acestui timp e de găsit în "Hana-Bi".
Deşi după
recuperare Takeshi Kitano a revenit treptat la viaţa aglomerată de dinainte,
preocuparea pentru pictură a rămas. Astfel că, 5 ani mai târziu, în
2010, când i se propune o expoziţie la "Fondation Cartier pour l'art
contemporain" de către directorul fundaţiei, Hervé Chandès, Kitano va accepta.

I still haven't figured out why a prominent institution like the Fondation Cartier would want to hold an exhibition of my work. (T. Kitano)
Franţa culturală a
lui 2010 avea să-i aducă chiar mai mult decât atât. Astfel, la vernisajul expoziţiei, i
se acordă distincţia de "Commander of the Order of the Arts and Letters",
oferită anual de ministerul de cultură francez ca recunoaştere a contribuţiilor
din domeniile artei şi literaturii. În plus, în paralel cu această expoziţie, de-a
lungul a mai mult de două luni, la sala cinema-ului de la Centre Pompidou, a
rulat retrospectiva tuturor filmelor sale. În aceeaşi perioadă Takeshi Kitano
îşi lansează ultimul său film în Franţa: "Achilles and the
Tortoise".
"Achilles" este
în primul rând o satiră la adresa diferitelor grupuri de oameni din artă:
curatori de expoziţii şi vânzători de tablouri, studenţi, artişti, public. Secundar,
el pune şi problema creaţiei artistice în sine. Oricum am privi, situaţiile sunt
mai degrabă comice decât revelatoare.
Împărţirea filmului în trei mari părţi se face aproape natural:
- Prima parte se întinde până la plecarea personajului principal (Machisu) la orfelinat şi povesteşte copilăria acestuia şi pasiunea sa pentru pictură. Această parte se distinge prin atenţia la detalii în crearea mediului în care se petrece acţiunea şi prin felul liniar şi cuminte în care sunt conduse evenimentele; deşi există şi aici câteva întâmplări bizare, nici una nu deturnează firul acţiunii. De remarcat dexteritatea lui Kitano în acest exerciţiu de cinematografie clasică, mai puţin obişnuit stilului său.
- A doua parte, cea
mai scurtă, cuprinde anii de tinereţe ai lui Machisu. Student la pictură, acesta e
în căutarea unui crez artistic şi a unui stil propriu. Merge la cursuri, experimentează noi
expresii artistice
şi se
întâlneşte cu colegii cu care îşi petrece timpul liber, discută despre artă sau se distrează în bar. Încă nu e clar dacă are sau nu
talent. Are şi un job unde îşi cunoaşte viitoarea soţie. Deşi păstrează din
prima parte felul liniar de a povesti lucrurile, experimentele artistice făcute de Machisu împreună cu colegii săi ne pregătesc pentru ciudăţeniile din ultima
parte.
- În a treia parte sunt adunate, fără o ordine anume, experimentele şi încercările, de multe ori absurde, prin care Machisu, ajutat şi de soţie, urmăreşte să-şi facă un stil propriu şi să creeze ceva care să-l impună pe piaţa artistică. Aceste scene devin şi mai amuzante dacă privitorul ştie câte ceva despre curentele mari în pictura modernă şi exponenţii lor. Fragmentarea, absurdul şi umorul experimentelor artistice amintesc de "Getting any?"
"Achilles" este
al doilea film, după "Zatoichi", în care Kitano foloseşte mai mulţi actori
consacraţi ai cinematografiei japoneze: Masato Ibu (dealer de artă), Akira Nakao
(tatăl), Ren Osugi (unchiul), Yurei Yanagi (Machisu în tinereţe), Kumiko Aso (soţia,
în tinereţe), Kanako Higuchi (soţia, la maturitate). Filmul are de câştigat
datorită acestor prezenţe.
Ca
şi în "Hana-Bi", toate desenele şi picturile din film sunt făcute de Takeshi Kitano.
Cu "Achilles" se încheie trilogia auto-reflexivă a lui Kitano, "Takeshis" şi "Glory to the filmmaker" fiind celelalte. Trei filme care pun în discuţie trei pasiuni: actoria, regia şi pictura. Dintre acestea, "Takeshis" îmi pare de departe cel mai reuşit. Cred însă că e şi cel mai greu de cuprins.
Continuare