Takeshi Kitano a hotărât că nu vrea să mai facă filme cu Yakuza şi o spune de câte ori are ocazia: în interviuri în presă, la festivaluri şi la TV. Decide că următorul lui film va fi unul cuminte, tradiţional, despre viaţa unui om obişnuit care se retrage la pensie, o dramă care să atingă inima cu gentileţe. Gata cu violenţele! Filmul este alb-negru, de o atmosferă liniştită, cu gesturi şi fapte simple şi se derulează încet, fără bruscările şi ciudăţeniile cu care ne-a obişnuit Kitano. Takeshi are rolul principal, acela al unui om care a lucrat o viaţă pentru companie şi care a ajuns la vârsta pensionării. Trecerea la noua condiţie se face uşor, dar nu fără unele mici accidente acum că are atât de mult timp liber şi poate privi mai atent către familia sa: soţia şi tânăra lor fată care s-a angajat de curând. Filmul va fi însă un rateu şi o păpuşă reprezentându-l pe Takeshi Kitano în mărime naturală va fi găsita spânzurată pe platourile de filmare.
Kitano are nevoie de un scenariu nou, de ceva ce nu a mai făcut, ceva care să-l inspire. Da, va fi o poveste de dragoste. Ideea filmului vine de la un scenarist cunoscut echipei lui Kitano. Va fi un film despre un om care îşi pierde memoria iar iubita lui, devotată, îl va ajuta să-şi recâştige trecutul şi dragostea: "Poarta amintirilor" se va numi. Un subiect puternic menit să revigoreze forţa de creaţie a regizorului. În film, soţia îşi duce soţul, jucat de Takeshi, în locuri unde au trăit împreună lucruri importante în relaţia lor. Trecând prin aceste locuri, ea îi povesteşte soţului (şi spectatorului) viaţa lor aşa cum era până la accident. Lucruri mărunte capătă importanţă uriaşă. Dar Kitano are ghinion: scenariul era incomplet şi, când au vrut să înceapă filmările, scenaristul şi-a pierdut memoria lăsând filmul fără rezolvare. Nu s-a găsit nici o soluţie şi proiectul a fost abandonat. Totuşi ideea de a face un film de dragoste a rămas şi au mai fost câteva încercări cu diverse scenarii, dar fără un rezultat final.
Situaţia devine delicată: Kitano nu are un subiect valabil şi nici nu-şi poate imagina unul. Privind spre scena filmului japonez contemporan îşi dă seama că, în ultimul timp, sunt foarte apreciate filmele nostalgice cu acţiune în Japonia tradiţională de la mijlocului secolului XX. Anii ’50 - ’60 au fost anii copilăriei pentru Takeshi. Are o mulţime de amintiri din acea perioadă din care ar putea extrage idei pentru un eventual nou proiect. Referinţe la perioada copilăriei au existat şi în filmele mai vechi ale regizorului, chiar dacă doar indirect. Astfel, cel puţin la început, a părut o idee bună cu care Kitano s-a simţit confortabil. Se apucă de lucru, imaginează bucăţi din scenariu şi gândeşte mare parte din film: atmosfera din familie, prietenii din copilărie, jocurile, viaţa liberă în mijlocul naturii. Dar nici acesta nu avea să fie proiectul salvator şi a venit momentul în care Kitano şi-a dat seama că se află, încă o dată, pe un drum greşit. Căci copilăria sa nu a fost una care să inspire un film din care să privească înapoi cu nostalgie, ci a fost mai degrabă o copilărie în care sărăcia, lipsurile şi certurile în familie făceau regulile. Renunţă şi la acest proiect.
În disperare de cauză, Kitano trece pe rând prin toate reţetele clasice. Încearcă mai întâi un film horor în care un actor de teatru Noh bântuie un sat şi ucide cu cruzime şi fără un motiv anume tot ce întâlneşte. Previzibil şi monoton, ar putea fi văzut mai degrabă ca o comedie. Dezastru.
Urmează un proiect cu subiect plasat in Japonia shogunatelor, aşa cum a fost "Zatoichi", singurul mare succes de casă al regizorului. Implică Ninja zburători, lupte cu săbii în coregrafii complicate, tot tacâmul obişnuit. Rateu.
În sfârşit, încearcă şi un SF cu acţiunea plasată într-o galaxie îndepărtată din care un asteroid se desprinde ameninţând Terra: "The Promised Day". Kitano evită clişeul în care un erou trimite o bombă care să lovescă asteroidul şi virează acţiunea spre cele doua feţe descoperite de cercetători pe suprafaţa asteroidului. Aceste feţe aparţin unor femei care trăiesc pe Pământ şi care, aflate într-un restaurant, vor să plece fără să plătească încercând să işte un scandal punând gândaci în mâncare. Astfel începe filmul SF. De aici lucrurile se desfăşoară cu repeziciune şi acţiunea ne poartă, trecând fără nici o legătură aparentă, prin scene precum festivitatea unei societăţi politico-economice care celebrează, printre altele, donarea de fonduri pentru returnarea insulei Okinawa către S.U.A., apoi cele două femei revin, de data asta în încercarea de a face rost de bani aruncându-se în faţa unor maşini luxoase. Urmează: transformările personajului jucat de Kitano într-o păpuşă mare din plastic numai bună să-şi rupă pumnii în ea cei care vor să-l bată, transformarea pupuşii în Zinedine Zidane şi loviturile ei cu capul în piepturile agresorilor, apoi Takeshi evită gloanţele în stil Matrix, îl cunoaşte pe Mr. Bicycle-kick, devine maestru de karate, merge la un curs unde învaţă cum se fac copiii, se însoară cu una dintre cele două femei, face o nuntă porno-rock, e părăsit dar pleacă cu racheta profesorului Ide în urmărirea soţiei şi o recâştigă din interiorul unui robot. La final asteroidul loveşte Pământul.
Oh, tocmai mi-am dat seama că am povestit tot filmul "Glory to the filmmaker" şi am uitat să anunţ spoiler alert! Gomennasai!
Continuare
