Mori Masayuki, producătorul favorit al lui Kitano, spune într-un interviu:

"I wonder if I should say this, but I think that accident was destined to happen. During the making of Getting Any?, we began to be concerned that Kitano was beginning to lose his mental balance. He would say things he never said before. I used to say, something would happen. And the accident happened."

Şi pentru că, după "Getting Any?", nu s-ar fi potrivit un fapt eroic, ci mai degrabă un accident stupid, Kitano, după o noapte de beţie, se urcă pe scooter şi se opreşte într-o barieră de cale ferată: fractură craniană.

Era anul 1994 şi Kitano avea 47 de ani. Urmează câteva luni de spitalizare, multiple intervenţii de chirurgie plastică, partea dreaptă a feţei paralizată – experienţa putea să-l coste viaţa.

A devenit Kitano un om mai cuminte după acest accident, s-a maturizat? Poate. Un lucru e cert: a devenit mai atent cu sănătatea şi cu timpul său, s-a lăsat de fumat şi a rărit petrecerile şi băutura, a început să picteze.

     Kids Return este filmul de convalescenţă a lui Kitano. Fragil, nesigur, introspectiv, optimist.

    Scenariul este inspirat de cartea cu acelaşi nume, scrisă tot de Kitano, şi conţine elemente autobiografice din copilăria şi tinereţea acestuia. În film este vorba de doi tineri liceeni, prieteni, cărora nu le prea place şcoala şi care îşi petrec timpul făcănd orice altceva decât să înveţe. Apare însă un moment în care vieţile lor se despart: unul se apucă de box, celălalt devine un Yakuza.
     Există în începuturile de drum ale celor doi acea implicare tinerească, totală şi nepăsătoare prin lipsa de experienţă. Vor lovi şi ei bariera lor de tren şi se vor ridica şi ei ca şi Kitano.
     Finalul îi regăseşte în curtea şcolii reînnodând firul tinereţii şi al prieteniei lor. Au ratat, dar sunt gata să o ia de la capăt – tot tineri, dar mai puţin copii.

     Marele merit al acestui film stă în felul subtil şi discret în care ne arată evoluţia celor doi prieteni, folosind observaţia fină şi lăsând tăcerile celor doi să vorbească. Totul pare natural şi uman, chiar dacă evenimentele prin care trec personajele nu sunt dintre cele mai obişnuite. 

     Mai direct şi mai liniar decât experimentele cu Yakuza – mai puţin laconic şi editat mai puţin avantgardist – "Kids" este un film în linia începută de "A scene at the sea": uman, tandru, discret. Este un film unitar, bine construit şi bine condus, în care mijloacele artistice ale regizorului, procedeele sale tehnice atât de personale, sunt mult mai bine integrate poveştii. Mai mult decât în celelalte filme de până acum ale lui Kitano, actorii aduc şi ei un mare plus în dreptul credibilităţii: Ken Kaneko (Masaru) / Masanobu Ando (Shinji).

     Joe Hisaishi semnează şi de data asta coloana sonoră a filmului şi, deşi va primi iarăşi cronici pozitive, muzica lui îmi pare, ca şi în încercările de până acum alături de Kitano, nu foarte inspirată şi cam pe lângă acţiunea filmului.

“In my previous films, death has been an answer for the characters. They were looking for the right way to die. In this film, although they choose to live, the characters haven't found an answer; living is in some ways the harder choice." (T. Kitano)

Continuare