"...it is with Sonatine that I had the feeling to achieve the first stage as a director." (T.K.)
"Sonatine" este al treilea film cu Yakuza al
lui Kitano. El vine după momentul de respiro "A scene at the sea" şi ca o
încercare de răspuns la eşecul de casă "Boiling point".
Okuzama Kazuyoshi, producătorul executiv şi
directorul casei de filme "Shochiku", la care au apărut primele două filme
cu Yakuza
ale lui
Kitano, voia un nou film de acţiune cu mafioţi
violenţi. Compania lui era în criză şi avea nevoie de un succes de încasări. Ajunge
la un acord cu Kitano şi, cu un buget minimal, încep filmările pentru
"Sonatine". Metodele de lucru ale lui Kitano intră însă repede în conflict cu
ideile de succes ale producătorului Kazuyoshi şi acesta
din urmă îşi pierde uşor-uşor speranţele financiare şi dorinţa de a mai
colabora vreodată cu regizorul Kitano.
În ciuda temerilor lui Kazuyoshi, Sonatine se va dovedi în timp un succes, chiar dacă nu unul financiar - este filmul prin care Kitano începe să fie cunoscut de către publicul şi critica din afara Japoniei. Sonatine participă la câteva festivaluri mari de film: Cannes, Taormina , Melbourn, Toronto şi aduce primul premiu internaţional pentru Kitano, premiul criticii la Cognac Festival du Film Policier. Din partea academiei japoneze de film, şi de data asta, doar distincţia acordată coloanei sonore a lui Joe Hisaishi.
Cum spuneam, Sonatine este cu Yakuza. Mafioţii japonezi din filmul lui Kitano fac cam ce fac toţi mafioţii din lume, doar că feţele lor rămân inexpresive orice s-ar întâmpla. Astfel, când se împuşcă de exemplu, ei nu au o expresie fioroasă, perversă sau satisfăcută. Nu, ei privesc, ca de pe WC, într-o aşteptare indiferentă, mânuind o paletă de expresie a feţei doar ceva mai bogată ca cea a unui bondar. Altfel, au şi ei clanuri, teritorii, comploturi.
Distinct şi foarte special este paragraful (o treime din film) în care una dintre găştile de mafioţi, datorită conflictului cu restul organizaţiei, e nevoită să se retragă pe o plajă pustie. Pentru că se plictisesc, membrii găştii ajung să-şi caute diverse distracţii, copilăreşti aproape, puţin crude, puţin absurde. Atmosfera se schimbă radical iar felul în care Kitano a reuşit să compună acest spaţiu diferit, un film în film practic, face din Sonatine o experienţă memorabilă.
Dacă sunteţi suficient de deschişi să acceptaţi că nişte membri Yakuza, după ce evită o baie de sânge, se retrag pe o plajă pustie să joace frisbee, atunci trebuie să vedeţi Sonatine!
Kitano era, până la acest film, foarte reticent la cadrele luate cu camera în mişcare pentru că "rişti să iei în cadru lucruri pe care nu ţi le-ai dorit". Sonatine este din acest punct de vedere o premieră, iar mişcarea camerei devine un joc în sine, unul la fel de bine controlat precum compoziţia în cadrele fixe.
Imediat mai jos altă imagine ce sugerează stilul
ilustrativ, descriptiv, simplu, aproape naiv al punerilor în scenă ale lui Takeshi.
Regula e simplă: aliniază personajele şi filmează-le!
"Banda" intr-un moment de aÅŸteptare.
ÃŽn final, Sonatine
este de abea "the first stage", aşa cum spune regizorul în interviul
citat la început, iar arta cinematografică a lui Kitano se va matura şi decela în filme
ce vor urma. Totuşi, în felul său defectuos şi puţin dezlânat, reuşeşte cumva să fie special şi să producă o impresie, nu puternică prin forţă, ci memorabilă în delicateţe. În plus, la o privire mai generală asupra evoluţiei viitoare a
regizorului, Sonatine are meritul de a închega o echipă solidă cu care Kitano va lucra
de acum cu succes: Katsumi Yanagishima – cameraman, Hisaishi – coloana
Precum personajul pe care-l joacă în Sonatine, un şef mafiot care ajunge să fie plictisit şi obosit de viaţa pe care o duce, Kitano se pare că a obosit şi el să facă filme cu Yakuza. Dovada se află în următorul lui film: "Geting any?"
Continuare