La voce, bătrânii au fost trei mari din Clejani:
Nicolae Neacşu "Culai" Dumitru Baicu "Cacurică" Ion Manole "Boşorogu"
(voce, vioară)(1924 - 2002) (voce, ţambal)(1931 - 2007) (voce, vioară)
Nicolae Neacşu "Culai" (voce, vioară)
Culai e mai liniştit, mai aşezat şi cuminte. E inteligent şi senin într-un fel tradiţional, ca un tataie care spune snoave. Îi place să facă glume şi nu se supără niciodată. Se îmbracă atent şi curat, la costum şi pălărie; are ţinută, dar nu stă băţ, e lejer şi degajat. Nu e neapărat un virtuos al vioarei, dar ştie să imprime acel sunet arhaic, atât de rar şi de preţios în muzica tradiţională. Vocea ştirbă şi tabacică poartă patina vremurilor de demult, nostalgia şi învăţăturile, şi te invită să stai aproape, să asculţi, să simţi şi să înveţi.
"Eram mic, am crescut fără tată, numai cu mama. Când a murit tata eu aveam 5 ani. Şi m-a crescut mama, prin sat, cum se muncea înainte, la oameni. Aveam un vecin acolo, cultiva tutun, şi mama s-a angajat la el. Şi i-a venit partea ei cinci sute de lei, pe timpul ăla. Şi un cumnat al meu, care o să ia pe sora mea, s-a dus şi mi-a cumpărat vioară de la Bucureşti – aveam 12 ani. Şi mă învăţa acolo, o cântare-două. Şi m-am apucat de ea să cânt, mă duceam la ăştia bătrânii care cânta, mă duceam pe la ei, mă duceam şi la nunţi."
"Când eram mic a venit trei ursitori. Una te urseşte aşa, una aşa, una aşa. Şi m-a întrebat ursitoarea aia mai mică: mă, cum vrei să fii tu bine, la tinereţe sau la bătrâneţe? Şi eu am spus: la bătrâneţe, că la tinereţe puteam să duc amărăciunea mea, da’ acuma bătrân ... Când eram tânăr eram mai amărât, n-aveam pantaloni pe mine, n-aveam cămaşă, aşteptam să se usuce cămaşa pe sârmă să plec la nuntă să cânt. Da’ acuma avem costume, neică, luăm d’alea de tergal. Mă plimb p’aicea, prin Germania, prin Anglia, prin America, prin aia, şi mă simţ în alt fel acuma. Că m-a ursit ursitoarea aia mică să-mi fie bine la bătrâneţe, nu la tinereţe." ("The Continuing Adventures Of Taraf de Haidouks" DVD)
Dumitru Baicu "Cacurică" (voce, ţambal)
Pe scenă e volubil, sonor, pasional sau plângăreţ când are de cântat câte una de inimă albastră. Are din toate, şi cinste, dar şi ceva şmecherie, e şi corect şi puţin alunecos, dar cel mai important: e afectuos şi inimos. În viaţă a trecut prin multe şi greutăţile l-au înmuiat cumva, nu că n-ar fi fost un om blând oricum.
"Eu, născut în comuna Bolintinu din Vale, în 1931. A plecat taică-miu pe front, când a venit de pe front, în patruzeci şi doi, a murit. Şi ne-am mutat la Clejani. La Clejani, m-am dus şi eu cu ţiganii, m-a luat şi pe mine ţiganii, fiindcă cântam cu gura, şi-mi rămăsese ţambalul lu’ tata, m-a luat cu ei. M-am însurat în Clejani, m-a luat copiii, şi-am rămas în Clejani. Am cântat şi eu cu ăla, cu ăla; cu Nea Culae, cu Moş Gheorghină, toţi. Mi-a rămas ţambalu’ de la taică-miu. Am cântat la nunţi, am cântat şi la prăvălie la Domn’ Gică - la Obaia, am cântat şi la Malu Spart, la Ion Chiran, la Crevedia, la domnu Sterea la cârciumă cântam, că era cârciumile." ("The Continuing Adventures Of Taraf de Haidouks" DVD)
Ion Manole "Boşorogu" (voce, vioară)
Este, alături de Neacşu, unul dintre membrii cei mai vechi ai tarafului din Clejani. A prins şi el formula "Les Lăutari de Clejani" sub care a apărut înregistrarea de la "Ocora" din 1988, "Musique Des Tsiganes De Valachie". Cântă curat, simplu şi eficace, atât la voce cât şi la vioară.
Tot cu vocea, din Mârşa, respectiv Roata de Jos au fost:
Ilie Iorga Paul
Giuclea "Ilie Păşălan"
(voce)(1928 - 2012) (voce, vioară)
Ilie Iorga (voce)
Pe el îl vezi parcă cel mai puţin schimbat după toţi anii petrecuţi în Taraf. E un om simplu, liniştit, nepretenţios, previzibil, rămas ţăran. Nu se pricepe să facă show, nu e bun de interviuri; are postură, dar e cumva protocolar şi încordat, incomodat, ca la serbare. Mi-l imaginez la locul lui doar la el în curte, trebăluind. Se pricepe însă la cântat şi repertoriul lui e bogat în cântecele cele mai vechi.
Paul Giuclea "Ilie Păşelan" (voce, vioară)
Expansiv, volubil, îndrăzneţ, mai dintr-o bucată. Uneori mai certăreţ, mai rău de gură. Îşi vede de interes şi e grijuliu la bani.
"Tatăl meu a fost un om bătrân şi el a cântat cu vioara. Iar vioara, când o punea în cui, mie nu-mi lăsa voie să pun mâna pe ea, că eram copil şi spunea c-o zgârii, că nu ştiu să cânt. Dar eu m-am rugat de el să-mi dea şi mie vioara să cânt cu ea, şi n-a vrut. Era atuncea un singur contrabas şi ăla era făcut din lemn, nu din blană sau contrabas ca lumea. Şi i-am spus: iau şi eu un contrabas să cânt şi eu când m-oi face mai mare. Am luat un contrabas, m-am dus la vreo patruzeci şi ceva de kilometri, la un băiat, şi-mi arăta şi nu-mi arăta. Dar eu mai mult am furat meseria asta, mi-era dragă. Iară mult cântam şi cu vocea, mult cântam cu gura, diferite cântări. Că eram mare, aveam 18 ani, şi n-avea cine să-mi dea să trăiesc, şi aşa, eram obligat să mă duc să învăţ meseria asta, la o etate de 16-17 ani, să-mi câştig pâinea. La urmă, dacă am văzut că e o meserie care e iubită de toată lumea, am rămas la ea." ("The Continuing Adventures Of Taraf de Haidouks" DVD)
