Înainte
de a fi Taraf de Haïdouks au fost lăutarii din Clejani.
Clejani este un sat situat la 40 de kilometri depărtare de Bucureşti, în judeţul Giurgiu, pe malul râului Neajlov. Satul a fost cunoscut dintotdeauna pentru comunitatea de ţigani lăutari, iar oamenii din localităţile din împrejurimi veneau la Clejani să-şi caute muzicanţi pentru nunţi.
Primele imprimări audio cu lăutari din Clejani
au fost făcute la începutul anilor '50.
Atunci, pentru că faima muzicanţilor depăşise graniţele zonei, "Institutul de Folclor din Bucureşti" a organizat un studiu asupra muzicii lor, ocazie cu care s-au făcut şi aceste înregistrări. Au lăsat o idee despre cum se cânta în acele vremuri: Gheorghe Moţoi (voce,
contrabas), Florea Băsaru (vioară) şi Petre Manole (ţambal).
Gheorghe Moţoi 
Florea Băsaru 
30 de ani mai târziu, etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, entuziasmată de redescoperirea în arhive a vechilor înregistrări şi având suportul lui Ion Albeşteanu, merge la Clejani să vadă ce s-a ales de gloria lăutarilor din sat. Va fi încântată, o nouă generaţie apăruse, aceeaşi măiestrie. Încă o dată se culeg date, mărturii, se fac înregistrări de teren.
Un rol important în crearea unei culturi muzicale de o anume disciplină a avut pentru lăutarii satului Clejani muzicianul Ion Albeşteanu. La începutul anilor '80, acesta îşi dedica o parte din timpul liber pregătirii de tarafuri de amatori din zonele limitrofe Bucureştiului.
În 1986 etnomuzicologul elveţian Laurent Aubert vine în România pentru un studiu de documentare, iar Speranţa Rădulescu îi prezintă lăutarii din Clejani. Elveţianul este încântat, îi aduce la Bucureşti pentru înregistrări, promite că va scoate un album cu muzica lor şi că-i va aduce afară pentru concerte. Pentru aceşti lăutari, oricât de cunoscuţi ar fi fost în împrejurimile satului lor, aceste promisiuni sunau din altă lume, nici nu le-au luat în seamă.
Laurent
Aubert se ţine însă de cuvânt şi prima ieşire din ţară a "Clejanilor" are loc
în 1988: concerte în Elveţia şi Franţa, precum şi prima lor înregistrare
comercială - "Musique
des Tsiganes de Valachie, Les lăutari de Clejani", la o casă de discuri din Franţa, "Ocora".
Erau atunci: Dumitru
Baicu "Cacurică" – voce, ţambal, Ion Manole – voce, vioară, contrabas,
Niculai "Culai" Neacşu – voce, vioară, Petre Manole - acordeon, Gheorghe
Fălcaru "Fluierici" – fluier, contrabas, Sandu Marin – acordeon.
În tot acest timp, alături de ei, intermediind relaţiile
cu noua lume, a fost Speranţa Rădulescu.
(de la stânga la dreapta: Dumitru Baicu
"Cacurică", Niculae Neacşu, Petre Manole, Ion Manole)
Deşi concertele de la Paris şi Geneva şi interesul din afară pentru taraful din Clejani au agitat puţin apele structurilor comuniste, de găsit în acele vremuri în toate domeniile, inclusiv cel al muzicii populare cu aprobare de la stat, de fapt nimic nu s-a schimbat în viaţa acestor lăutari: statul nu-şi permitea să-şi şifoneze imaginea promovându-i.
"Eram
nişte puştani şi toată lumea era la picioarele noastre, da’ ca să cântăm aşa
bine, Albeşteanu ne freca ore întregi, până ieşea toate apele dă pă noi. Eram o
sută de copii şi, dacă unul singur dădea greş, el îl auzea. Îmi zicea: <Uite, Caliule, cum e cu armonia, cu acompaniamentu’>, apoi făceam piesele respective. Să-i fie ţărâna uşoară, Dumnezeu să-l
ierte, de cate ori ajung la biserica, împart ceva pentru el. Că ăştia trei ne-a
făcut pă noi, domne, Albeşteanu, doamna Speranţa Rădulescu, dă ne-a dus mai
întâi în Franţa şi Elveţia, şi nea Mitica Pârvan, primaru’ nostru de atunci." (Anghel "Caliu", interviu Formula As)
