Muzica celor de la Kammerflimer Kollektief are la bază două noţiuni aflate aparent în opoziţie: melodia şi spaţiul sonor neordonat. Sunt, în fond, manifestările a doua concepte fundamentale, de întâlnit peste tot în lumea noastră: mediul organizat şi haosul. Deşi, teoretic, melodia şi spaţiul sonor neordonat sunt concepte distincte – practic, diferenţele nu sunt deloc uşor de făcut datorită faptului că, în majoritatea cazurilor, avem de-a face cu combinaţii ale lor. Şi pe cât de simple şi clare ne par aceste două concepte luate separat, pe atât de complicate sunt felurile în care interacţioneză.
Mai departe, interacţiunile melodie – haos sonor au ca rezultat, la nivel psihoacustic, două tipuri de consecinţe, grosso modo:
A. Un câmp sonor ne-ordonat poate "bruia" o melodie.
E vorba aici nu de fenomenul de acoperire a unui sunet cu altul ("masking", în acustică), ci despre o alterare calitativă, o alterare a ordinii structurale a unei melodii atunci când aceasta traversează un spaţiu sonor neorganizat.
B. Şi, fenomenul invers bruiajului, acela prin care o melodie capătă formă într-un spaţiu sonor neorganizat, datorită acestuia. Haosul, câmpul sonor neorganizat ajută la definirea melodiei, delimiteză, dă contur melodiei, o potenţează.
Albumele Kammerflimmmer Kollektief exploatează raporturile ce se creează între aceste două concepte şi felul în care ele interacţioneză. În lumea lor, aceşti artişti sunt atotputernici, ei creeză atât melodia cât şi haosul, noise-ul, iar muzica se naşte din acestă interacţiune.
Din acest punct de vedere, "Cicadidae" este o stare de echilibru, dozajul perfect la care s-a ajuns prin mai multe încercări, prin experimente şi experienţă, precum un exerciţiu alchimist. Dar acest echilibru este, ca toate lucrurile, ceva temporar – alte albume vor urma, alte căutări, alte încercări.
