1. Detonatore (3:36)
2. Xenitis (3:11)
3. Testa di Cane (3:06)
4. Paonazzi (1:20)
5. Zu Circus (3:42)
6. Asmodeo (4:06)
7. Cane Maggiore (3:24)
8. Epidurale (1:51)
9. Villa Belmonte (2:54)
10. Erotomane (4:25)
11. La Grande Madre delle Bestie (5:43)
Total Time: 37:24
Label: Wide Records
Line-up / Musicians:
Massimo Pupillo – bass
Jacopo Battaglia – drums
Luca Tommaso Mai - saxophone
Roy Paci - trumpet
Zu este un trio italian din Roma: baterie, bass ÅŸi saxofon.
Înainte de Zu, cei trei au colaborat cu Gronge, o trupă underground indie-punk unde au activat din ’93 până în ’97, când au decis că e timpul să-şi facă propriul proiect. Au urmat două albume demo şi ceva compoziţii pentru coloane sonore la piese de teatru alternativ.
Deşi la bază un trio, pe majoritatea producţiilor Zu există diverse colaborări. Astfel, pe primul lor album, "Bromio" (1999), invitat este trompetisul Roy Paci. Roy e un italian, născut în Sicilia, care la 10 ani a dat pianul pe trompetă, iar la 13 avea deja concerte de club. 1999 avea să fie un an bun pentru Roy, atunci el începând şi colaborarea cu Manu Chao pe "Próxima Estación: Esperanza".
"Bromio" e rock (hardcore/punk) şi e jazz, adică e jazz-rock, jazz-core, death-jazz şi alte denumiri de-astea improbabile. Combinaţia între jazz şi rock-ul supărat a venit se pare dinspre zona free-jazz-ului, acolo unde, printre numele ajunse mai cunoscute, activează nişte saxofonişti, ai zice dezaxaţi, când îi vezi cum suflă în instrumente: Peter Brotzmann, John Zorn etc.
Treaba e că saxofoniştii ăştia, oricât de supăraţi, au rămas totuşi "free", pe când Zu sunt mai "structuraţi", cu piese destul de clar construite, mai organizaţi adică. E deci o diferenţă sensibilă între cei consideraţi mai la izvoare şi Zu, torentul de apă ce alimentează şi el treaba asta numită jazz-core, death-jazz etc.
"Bromio" sună ca şi cum ar avea riff-uri de chitară, dar nu există chitară pe album. E rock în secţia ritmică – tobe şi bass, iar riff-urile se aud în lipsă, există ca şi când ar fi. La impresie contribuie, paradoxal aş zice, saxofonul şi trompeta care lucrează şi ele mai degrabă ritmic decât solo. "Bromio" e agresiv, e loud & noisy şi, aşa cum îi stă bine oricărei chestii deştepte, e şi cam dement.
Ce a urmat.
Pentru Zu, "Bromio" a fost începutul promiţător al unei cariere solide şi bogate: peste 10 albume şi o mulţime de colaborări de marcă (Mats Gustafsson, Mike Patton, Buzz Osborne, Nobukazu Takemura, Eugene Chadbourne), turnee şi concerte de festival în Europa, America, Asia, Africa, recunoaştere în presă şi printre muzicieni (Mike Paton, John Zorn). Ultimul lor album, "Carboniferous" (2009) e un tur de forţă, poate cel mai solid efort al lor, cu siguranţă un moment de referinţă în cariera trupei şi, mai mult, în toată treaba cu rockul-jazz şi jazzul-rock.
Definiţie: Dacă eşti rocker, ai tricou cu Slayer şi vrei să pari smart-cool aduci în discuţie "Bromio". Dacă ai tricou cu Fantomas nu mai e nevoie.
* * *
P.S.: în februarie 2009 mi-am luat concediu să merg să văd concert Zu la Milano, unde erau în turneu cu "Carboniferous", care doar ce apăruse. Nu mă interesa oraşul, nu aveam nevoie de o pauză, am mers la Milano doar pentru concert – ştiam albumul, îmi plăcea tare, văzusem ceva clipuri cu ei în concert şi eram înnebunit să-i văd de-adevăratelea. Club mic, la marginea oraşului, am ajuns cu două ore înainte, timp în care am îngheţat aşteptând să se deschidă - eu şi un prieten. Nu mă plâng, aveam ceva de băut la noi şi nerăbdarea ţinea oricum de frig. S-a deschis, am intrat, nu multă lume, ca de club, luăm bere, trupă în deschidere, termină relativ repede, se trag nişte draperii şi ne scot din spaţiul ala strâmt din spatele barului unde băgaseră "începătorii". Pauză, iar bere, găsim o masă liberă şi aşteptăm să înceapă Zu. După un timp, pe un perete au pus la un proiector un concert cu ei. Pauza se prelungeşte deja cam mult, "normal, la ce să te aştepţi de la italieni", noi bem şi ne uităm cu coada ochiului la proiecţia de pe perete, nu vrem să ne stricăm cheful înainte de concert. Lumea se făcuse parcă şi mai puţină, ieşeau oamenii la ţigară într-o cameră în afara barului. Noi începusem să ne cam pierdem culoarea, aşa că am decis într-un final să întrebăm o chelneriţă ce naiba se întâmplă. Ne-a explicat tipa că show-ul s-a terminat, fusese într-o altă sală, lângă cea a barului, unde ajungeai trecând prin spaţiul pentru fumat. Ne-am uitat ca la comandă amândoi spre proiecţie, era gata şi ea. Noaptea aia am dormit în aeroport, era târziu şi nu mai aveam cu ce ajunge în oraş.
* * *
La începutul lui 2011, Zu a anunţat despărţirea de bateristul Jacopo Battaglia şi nu e clar acum, la sfârşitul lui 2012, cum şi dacă vor continua lucrurile. Iar eu tot nu i-am văzut.
CONCURS: dacă v-a plăcut review-ul, aveţi bunăvoinşa şi mă puteţi ajuta şi pe mine cu un album original Zu, oricare, gratis, mă puteţi contacta la adresa din josul paginii. Vă mulţumesc pentru participare.
Sample:
Discography:
1999 - Bromio (Wide)
2000 - The Zu Side of Eugene Chadbourne (Felmay)
2001 - Motorhellington (Felmay)
2002 - Igneo (Red Note/Amanita/Wide/Wallace)
2003 - Live in Hellsinki (Tang Plastik Records)
2004 - Radiale (Atavistic)
2005 - The Way of the Animal Powers (Xeng)
2005 - How to Raise an Ox (Atavistic/Touch and Go)
2005 - Zu vs. Dälek (Wallace)
2006 - Rai Sanawachi Koe Wo Hassu (Macaroni)
2007 - Identification with the Enemy: "A Key to the Underworld" (Atavistic)
2009 - Carboniferous (Ipecac Recordings)
